Artiştii au reuşit să-şi recolorizeze pulsul interior după războiul mut care a marcat Noul Deceniu al Măştilor Albastre, un titlu inedit pentru un roman distopic trăit în spirit colectiv, în Cuiburi de Beton, în Anul care nu a mai fost la fel. The Cosmic House a găzduit două evenimente în cadrul TIFF.20, festival care a pus în scenă, în sfera expoziţională, două proiecte new media, izvorâte și antrenate în contextul pandemic.

Trecerea timpului în cuiburi de beton

Concrete Nests, expoziția de grup a studenților de la Master Arte Digitale şi Film Documentar ai Universităţii „Babeș-Bolyai”, din Cluj-Napoca, curatoriată de Cristina Pop-Tiron, ne-a împins să retrăim fenomenul pandemiei, care a resetat creaturile sociale în cuiburi cimentate, diluând până la pierdere conexiunile cu cei din apropierea noastră. Toată intimitatea unei comunităţi a fost etajată pe nivele de proximitate, de conştiinţă, de micul pamflet al siguranţei, adăpostit de autoritate.

Adunând toate poveștile locatarilor unei clădiri de blocuri, echipa a recuperat narațiunile bazate pe relațiile intime de vecinătate, transpunându-le cu ajutorul mijloacelor digitale din cadrul idilic, natural, al normalității sociale, în cadrele izolării factuale și virtuale, în cuiburi artificiale. Artiștii Digital Interactive Arts ne-au invitat să batem la ușile vecinilor noștri, provocându-ne astfel să integrăm bagajul emoțional individual mutilat de izolare și să interogăm dimensiunea reală a regresului social colectiv.

Anul care nu a mai fost la fel: retrospectiva trăirilor pandemice

Cea de-a doua expoziţie, Anul care nu a mai fost la fel…, a developat aceeaşi paradigmă a artei, generată de caruselul de emoţii al pandemiei. În fapt, a fost o retrospectivă a emoțiilor și trăirilor din anul 2020, în special a momentelor cu o încărcătură emoțională aparte, cele din timpul sărbătorilor de iarnă. A fost un an despre interior. La propriu și la figurat.

Expoziția a fost realizată de Versus Visual Project în colaborare cu Raluca Radu, inspirată de conceptul Andreei Ştefania Velicoiu și văzută prin lentilele fotografice ale lui Vlad Dumitru Munteanu și Ștefan Marinescu. Proiectul cu dublă dimensiune, una artistică şi una documentară a încolţit performativ deviza: „Ce a rămas atunci când uşile s-au închis și am rămas față-n față cu noi înșine, cu frământările, grijile, fricile, gândurile și visurile noastre?”

Anul care nu a mai fost la fel… ne-a provocat să ne deschidem inimile în faţa conglomeratului de emoții și sentimente angoasante trăite în izolare, în spatele porților, ușilor și ferestrelor închise. Proiectul a integrat mijloace de expresie artistică clasice și neconvenționale și a avut un puternic caracter documentar. Cele 40 de imagini fotografice, interviurile și conținuturile video articulate în arhitectura lor au surprins trăirile subiecților umani sustrași colectivității și condamnați la interiorizare.

Călătorie sonoră și vizuală în universul emoțiilor

Pe acest tărâm al expresiilor artistice, muzica a fost aripa care ne-a purtat sufletele către înălțimi neatinse. Sub înduioșătoarea interpretare a cântărețelor Raluca Radu și Maria Coman, împreună cu măiestria instrumentelor tradiționale conduse de Ștefan Milutinovici, am simțit cum poveștile zugrăvite în operele expuse prind viață. Raluca Gheorghiu, într-un concert de neuitat, a împletit notele muzicale cu o aură de familiaritate și căldură, alinându-ne sufletele cu un repertoriu plin de povestiri despre iubire.

Simultan, proiecția video Poveștile din spatele ușilor închise a amplificat ecoul emoțiilor noastre, deschizând porți către universuri interioare încă neexplorate, adăugând evenimentului o profunzime și o sensibilitate care vor răsuna în inimile noastre multă vreme de acum înainte.

Photo Credit: Om cu Om Design / Călin Ilea / Ștefan Marinescu